Îmi place să stau culcat la apusul soarelui. Singur.
O perioadă, însă, turiștii din întreaga lume nu încetează să sosească. A varia. Și este faptul că este puțin până la începutul ceremoniei Ganga Aarti din orașul meu, cel mai vechi dintre muuuundo: Varanasi.
Adevărul este că de fiecare dată îndur mai puțin. Acești turiști care își petrec timpul judecând țara mea. Există diferite tipuri: „aerul Indiei miroase a tămâie, flori, cocoș, curry, fritanga și iasomie împreună”. Ce se întâmplă dacă „mâncarea de aici este foarte picantă și am primit un atac de la Belly Delhi”. Asta dacă „Dumnezeu este fierbinte, este plin de muște și copiii nu încetează să-mi ceară bani”. Prea grea. Și apoi sunt și ceilalți. Cei care ajung îmbrăcați în blugi și cămașe de viață și descoperă brusc că vor să poarte doar pantaloni largi portocalii și cămăși cu cravată și să stea în fața Gangesului uitându-se la cer ore întregi. Ce cauți, nu știu. Poate că le este dor de țara lor și de aici încearcă să o găsească la orizont. Prea ciudat.
Sunt obosit De ce domnii foarte grei și domnii foarte rari Deschide bine urechile că lucrurile stau așa: India nu este iadul și nici nu este paradisul. Desigur, este un site unic, de asta sunt sigur. A mea nu este o țară. Este o lume. Un univers.
Și cred că acest univers mi se potrivește perfect, ca un costum Valentino (acest Valentino trebuie să facă costume foarte scumpe pentru că odată o doamnă m-a lovit pentru că am murdărit neintenționat rochia ei roșie cu un pic de cocoș.)
Începe ziua cu luminile zorilor de pe râu, lovește-mă în Ganges cu toate cele foarte grele și foarte rare care fac fotografii și îmi ridică stima de sine, mergi la micul dejun ... cu puțin noroc, există întotdeauna cineva care El mă lasă să încerc un fruct sau un copil care îmi aruncă în secret un gulab jamun fără ca părinții săi să-l vadă. Și când mă plictisesc merg pe strada principală și o traversez, înnebunind tuk tuks-ul, șoferii se scârțâie de mine, dar știu că mă iubesc, uneori chiar îmi dau flori.
Privirea foarte grea și foarte rară mă privește cu o față de compasiune. Ei cred că nu am nimic, că sunt foarte sărac, pentru că dorm pe stradă și trăiesc din compasiunea conaționalilor mei.
Din fericire există un al treilea tip de turist care îmi place. Ei sunt cei pe care îi vezi pe stradă minunându-se de minunile minunate ale țării mele, care sunt curioși, care încearcă feluri de mâncare noi și de câte ori trec pe lângă mine, fac cu ochiul la mine și îmi zâmbesc amuzat. Au înțeles că sunt atât de fericită.
Poate, într-o altă viață, erau și vacile sacre din India.
